Va invitam sa descoperiti Maramuresul Istoric !
Pachet servicii: cazare 3-5 nopti, mic dejun sau demipensiune, Internet wireless, parcare.
Copii:
- 0-2,99 ani gratuitate la cazare;
- 3-13,99 ani reducere 50 % din tariful de cazare in camera cu 2 adulti.
Tarifele nu sunt valabile in perioada Sarbatorilor si Evenimentelor.
Conditii pentru rezervare: plata integrala sau avans 30 % dupa confirmarea rezervarii iar diferenta se va achita cel tarziu cu 10 zile inaintea inceperii serjurului.
Optional transport, transferuri.
Tara: Romania Judet - Regiune: Maramures Localitate - Statiune: Ieud Tip masa: Mic dejun Plecare: Oricand Durata: 3 noptiVa invitam sa descoperiti Maramuresul Istoric !
Pachet servicii: cazare 3-5 nopti, mic dejun sau demipensiune, Internet wireless, parcare.
Copii:
- 0-2,99 ani gratuitate la cazare;
- 3-13,99 ani reducere 50 % din tariful de cazare in camera cu 2 adulti.
Tarifele nu sunt valabile in perioada Sarbatorilor si Evenimentelor.
Conditii pentru rezervare: plata integrala sau avans 30 % dupa confirmarea rezervarii iar diferenta se va achita cel tarziu cu 10 zile inaintea inceperii serjurului.
Optional transport, transferuri.
Comuna Ieud, străveche așezare a Maramureșului, este un ținut istoric și legendar, fiind un adevărat muzeu în aer liber. Remarcabil prin frumusețea și varietatea peisajului,Ieudul este o localitate păstrătoare a unor valori tradiţionale, etnografice şi folclorice.
Această localitate se află poate în cea mai frumoasă zonă a Maramureșului care face din această comună una dintre cele mai frumoase destinații turistice.
Ieudul, prin amplasamentul său excepțional, la izvoarele Izei, se regăsește într-un pitoresc cadru natural la nord de Munții Țibleș, între Sighetul Marmației, Vișeu și Borșa, pe DJ 18, la 100 km de Municipiul Baia Mare.
Ieudul are mai multe lăcașuri de cult printre care se află și cele două biserici de lemn: Biserica din deal - monument UNESCO şi Biserica din şes - monument istoric.
Alături de reperele istoriei, tradiţii şi obiceiuri, frumuseţile cu care natura a înzestrat aceste locuri "încântă ochii" localnicilor cât şi ai vizitatorilor. Peisajele unice şi "sălbatice", liniştesc privirea trecătorului îndemnând la drumeţie, la revenirea pe aceste meleaguri, sunt "germeni" ai dezvoltării turismului în zonă.
Dacă treci vreodată prin Maramureșul Istoric, admirând minunățiile munților ce au stat pavază în fața cotropitorilor pentru a păstra nealterate așezămintele dacilor liberi, nu se poate să nu îți atragă atenția Comuna Ieud. Făcând parte din Județul Maramureș, așezământul este format dintr-un singur sat care a dat și numele comunei situată pe Valea Izei în partea nordică a Munțiilor Țibleș.
Este o localitate păstrătoare de valori tradiţionale, etnografice şi folclorice. Este locul unde maramureșenii și-au crescut fiii de-a lungul timpului, fără a-și pierde în negura greutăților vieții, limba, obiceiurile, portul, rămânând demni urmași ai dacilor, iubitori de libertate, dreptate și stăpâni în țara lor.
Comuna Ieud se mândrește în lumea întreagă cu lăcașurile de cult existente pe teritoriul localității printre care amintim Biserica din Deal, care datează de la începutul secolului al XIV-lea, fiind un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş și face parte din patrimoniul mondial UNESCO.
Localitatea Ieud, fost domeniu al voievodului Balc, nepotul lui Dragoș Vodă, a fost atestată documentar în anul 1365, când regele Ludovic I, regele Ungariei, prin Diploma din 2 februarie dă dreptul de proprietate asupra moșiei din Ieud voievodului Balc și fraților săi (fii ai lui Sas și deci nepoți ai lui Dragoș, primul domn al Moldovei). Totodată, acest document confirmă independența Moldovei lui Bogdan întemeietorul, față de Ungaria.
Un paragraf din respectivul document confirmă cedarea de proprietate, astfel: ”Noi...îi dăm o moșie numită Cuhea, în țara noastră a Maramureșului, cu satele Ieud, Bascov, amândouă Visăiele, Moiseni, Borșa..., cu toate pertinențele sale, anume ape, păduri și munți și orice s-ar ține de ele, pe care moșie am luat-o de la Bogdan voievodul și de la fiii lui, infidelii noștri notorii.”
În ceea ce priveşte toponimul, numele Ieud ar putea fi interpretat ca rezultat al mai multor grafii atestate în sec. al XIV-lea, ce par să reprezinte numele posesorului de moşie care făcea parte din „cneazatele de vale ale Bogdăneştilor", sintagmă folosită de Radu Popa pentru gruparea mai multor sate aflate în posesia unui chinez sau termenii slavi cneaz, cnezatul în latină keneziatus, însemnând o formă de proprietate ce datează dinaintea venirii slavilor, făcând parte din forma de organizare străveche a obştii
Prima biserică din localitatea Ieud a fost construită de voievodul Balc, pe proprietatea sa, în anul 1364. Biserica a fost ridicată din lemnul de brad existent pe locul respectiv. Fiind construită pe un mic deal, biserica avea să se numească ”Biserica din Deal”, pe lângă numele ctitorului ”Biserica lui Balc”, denumiri folosite și în zile noastre.
Datorită faptului că numărul creștinilor din Ieud s-a mărit, în 1912, se construiește o nouă biserică, în partea stângă a râului Ieudișor, aproape în centrul satului, numită ”Biserica din Șes”, care, datorită dimensiunilor impresionante a primit numele de ”Catedrala din lemn” de la Ieud.
Cele două biserici din Ieud sunt deosebit de frumos proporţionate, construcţii realizate în stil maramureşan din lemn de brad, posedând pictura pe perete şi pânza, lipită la juxtapunere a bârnelor. Posedă icoane pe lemn şi pe sticlă de o mare valoare artistică. În cele două biserici s-au păstrat cărti de o deosebită valoare pentru istoria scrisului romanesc: "Codicele de la Ieud" în care sunt cuprinse şi trei manuscrise în limba română, fixate în timp la 1391; un Ceaslov tipărit la 1715 la Târgovişte; un liturghier datând de la 1759, tipărit la Iaşi; un penticostar tipărit la Bucureşti în 1743.
”Manuscrisul de la Ieud”, cea mai veche carte religioasă românească, care datează din 1391 - 1392, a fost descoperită în podul bisericii vechi. Exemplarul original se află astăzi la Biblioteca Academiei Române.
Ieudul este locul unde s-a născut veșnicia și unde ospitalitatea este cuceritoare. Este una din puținele așezări din Maramureș unde este imortalizată viața satului și unde sunt oglindite mai bine decât oriunde bogăția și valorile tradiționale ale ieudenilor.
Biserica din Șes, a doua biserică de lemn din Ieud , numită biserica din șes sau din vale, reprezintă una dintre cele mai mari construcții de lemn din România, fiind denumită și „Catedrala de lemn”, prin monumentalitate și armonia proporțiilor este, poate, cea mai frumoasă biserică de lemn din Maramureș.
A fost înălțată în 1717, după ultima invazie tătară.
Acoperișul este foarte înalt și abrupt, cu poală dublă. Absida altarului de formă poligonală este decroșată, naosul dreptunghiular are o boltă semicilindrică supraînălțată. Peste pronaosul tăvănit se înalță turnul, cu o siluetă zveltă și o înălțime apreciabilă.
Interiorul a fost decorat în stil bizantin în 1765 de către pictorul Alexandru Ponehalschi.
Pictura interioară, realizată în 1841, este aproape în întregime ștearsă. În interior se păstrează o foarte frumoasă și valoroasă colecție de icoane pe sticlă din Nicula și din alte centre de zugravi din Transilvania.
Dinu C. Giurescu scrie în Istoria ilustrată a românilor: „Ctitoriile româneşti de lemn din Transilvania, reconstruite îndeosebi după 1700, îmbină volume, suprafeţe şi linii în ansambluri de extremă armonie, eleganţă şi echilibru; acoperişul înalt, în pante repezi, este continuat cu o turlă ce se încheie cu un alt acoperiş, în vîrf de săgeată. ...ctitoriile din Transilvania se individualizează net şi reprezintă o realizare majoră a genului, pe plan continental.”
Lăcașul are hramul Nașterea Maicii Domnului, iar datorită valorilor spirituale, arhitecturale și culturale pe care le ascunde această biserică a fost declarată monument istoric.
Biserica din deal având hramul "Naşterea Maicii Domnului" (8 septembrie - Sfânta Mărie Mică), este unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din Maramureş. Este impresionantă prin amplasarea sa pe un versant pietros, pe malul pârâului Ieudișor, în cimitirul satului.
Aceasta a fost prima biserică din localitatea Ieud, fiind construită de voievodul Balc, pe proprietatea sa, prin anul 1364. Biserica a fost ridicată din lemnul de brad existent pe locul respectiv. Fiind construită pe un mic deal, biserica avea să se numească ”Biserica din Deal”, pe lângă numele ctitorului ”Biserica lui Balc”, denumiri folosite și în zile noastre. Aceasta a fost reconstruită la începutul secolului al XVII-lea de familia nobilă locală Balea. Lăcașul de cult ascunzând de-a lungul timpului mai multe scrieri importante printre care se numără ”Codicele de la Ieud”, o foarte veche scriere în limba română, care datează din anul 1391.
Biserica este cu un secol mai veche decât biserica de lemn din şes, a doua biserică de lemn din sat, şi una dintre cele mai vechi păstrate în Maramureş.
În austeritatea ei exterioară, încălzită în interior de cioplitura consolelor şi de culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Ieud Deal reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş.
Ceea ce este remarcabil pentru această biserică este spaţiul interior, cel mai elaborat poate din punct de vedere al concepţiei, al realizării tehnice, al detaliilor sculptate cărora li s-a adăugat pictura acoperind întreaga suprafaţă, operă a pictorului de fresce, Alexandru Ponehalschi.
Biserica cea bătrână din deal în Ieud a intrat în centrul atenţiei încă de la începuturile cercetării româneşti în Maramureş, în urmă cu un secol. Ioan Mihalyi de Apşa a remarcat-o în 1900 printre cele mai frumoase din Maramureş. În 1909, Ioan Bîrlea a adunat inscripţiile din biserică în valoroasa sa colecţie de însemnări din bisericile maramureşene. Doi ani mai târziu, Tit Bud a datat biserica din 1364, considerând-o cea mai veche biserică din Maramureş. Binecunoscutul etnograf Tache Papahagi a remarcat biserica din Ieud Deal în cercetarea sa în Maramureş, în primii ani după primul război mondial, pentru picturile murale bine conservate, pe care le-a ilustrat în unul din puţinele clişee apărute în cartea sa. Structura şi mai ales pictura au fost descrise mai pe larg de Victor Brătulescu în 1941, care a publicat şi 18 imagini şi 8 schiţe. Tot atunci au fost făcute primele relevee ale bisericii, de arhitectul N. Chioreanu. Mult mai târziu, în 1968, I. D. Ştefănescu a reluat descrierea temelor principale din pictura bisericii. Tot de pictura murală, dar mult mai sistematizat, s-a ocupat şi Anca Pop Bratu în 1982. Biserica a fost documentată, studiată şi datată dendrocronologic în 1997 în timpul ultimei restaurări. În prezent, 2007-2009, pictura bisericii trece printr-un necesar proces de restaurare şi conservare.
Comuna Ieud dispune de un potențial turistic format din datinile, obiceiurile și tradițiile populare transmise din generație în generație, de-a lungul veacurilor și de numeroase valori culturale și istorice.
Gospodăria tradițională este bine reprezentată în viața satului din Ieud, aceasta fiind imortalizată prin intermediul Muzeului satului. Acesta oglindind mai bine decât orice altceva bogăția și valorile tradiționale, etnografice și folclorice ale maramureșenilor ieudeni.
Muzeul satului este amenajat într-o fostă gospodărie țărănească, datând din anul 1890, la baza dealului pe care se află și cea mai veche biserică de lemn din Maramureș.
Muzeul cuprinde o colecție de obiecte de port popular și unelte specifice acestei zone, grupate într-o succesiune respectată din generație în generație, țesăturile fiind poziționate deasupra patului și în jurul hornului vatrei, formând o pată de culoare, menită a oferi noblețe și căldura interiorului.
Intrarea în gospodărie se face printr-o poartă monumentală din lemn de stejar, cu acoperiş din draniţă de brad. Poarta are o uşă dublă din scândură de brad, pentru vite şi atelaje şi o poartă mică. Poarta este bogat ornamentată prin sculptare, cu motivul funiei şi motive geometrice. Acest tip de poartă, specific maramureşan, fiind semnul distinctiv al unei categorii sociale: nemesii ( ţăranii liberi). Lângă poartă se află o băncuţă protejată de un acoperiş de şindrilă, ce îndeplinea funcţia de loc de socializare.
În curtea gospodăriei, pe lângă casă, se pot vedea o serie de anexe ce ilustrează principala ocupaţie din zonă, creşterea animalelor: o şură cu două grajduri şi fânar, un şopru cu corfă (fânar cu acoperiş mobil), o colejnă cu coteţ pentru porci. Tot în curtea gospodăriei se mai află o fântână cu cumpănă şi ciutură, ce are un ghizd din bârne de brad, iar în capătul opus se află o privată.
Casa este construită din cununi de bârne de brad, pe un soclu scund din piatra, şi are o şatră (prispă) pe trei laturi, cu balustrada traforată şi stâlp ornamentati prin dăltuire şi uniţi prin arcade. Pereţii casei sunt din bârne de lemn de brad, cioplite în patru feţe şi îmbinate în tehnica blockbau (cununi de bârne orizontale, technică invatată de maramureșeni de la coloniștii de origine germană ). Podeaua este din pământ amestecat cu balegă şi pleavă, doar camera mare fiind podită cu scândură.
Construcția se compune din patru încaperi, putându-se vorbi de un fel de decomandare arhaică. În mijloc este plasată tinda. Ea functionează ca punct de acces în casă și zona de distribuție a circulației (spre cele două încăperi alăturate, dar și spre pod). De asemenea, ea este un spațiu pentru depozitarea diverselor piese de uz gospodăresc (cofe, piua și pilugul pentru extragerea uleiurilor din plantele oleaginoase, găleți de apă etc.).
În plan, casa cuprinde o tindă mediana, casa (camera)mare, casa (camera) şi cămara.
În casa mare în stânga intrării se află un cuptor de dimensiuni mari, ridicat pe soclu de lemn, iar în partea opusă se află colţul cu patul şi ruda (culmea) cu ţesaturilor din lână ( cergi şi covoare). Pe pereţi, deasupra laviţelor dispuse în unghi, sunt şiruri de blide icoane pictate pe sticlă şi ştergare.
Acoperișul este de 2.5 ori mai înalt decât pereții, pentru a înlesni scurgerea zăpezilor abundente. Învelitoarea este din sindrilă numită și „draniță” de brad; pentru a fi siguri că apa nu străbate acoperișul, dranița este bătută la două rânduri.
Aici este locul unde se poate vedea cum ieudenii nu și-au pierdut în negura greutățiilor vieții limba, obiceiurile, portul, rămânând iubitori de tradiție și transmițându-le din tată-n fiu. Comuna Ieud fiind considerată ținutul viu al valorilor tradiționale, etnografice și folclorice.
Moara de apă era folosită la măcinarea cerealelor, pentru a se obținere făină.
Moara de apă are la bază o arhitectură vernaculară tradițională asemănătoare sistemului Kaplan, cu roată orizontală și ax vertical. Pentru că râul nu are debitul foarte mare localnicii au construit mici baraje pentru a asigura fluxul de apă necesar funcționării morii.
Odată cu trecerea timpului au dispărut și morile de apă, astfel că în zilele noastre foarte puține au mai rămas în funcțiune, fiind înlocuite de cele moderne.
Ieudenii păstrează această instalație tradițională ca pe o adevărată comoară a satului.
Printre instalaţiile tehnice ţărăneşti care completează moara de apă sunt pivele şi vâltorile, legate de industria casnică textilă, în special a celor din lână. Construcţii confecţionate în întregime din lemn, acţionate prin energie hidraulică, sunt înşirate pe cursul râului.
Cu origine străveche şi mecanisme tehnice asemănătoare ca elemente esenţiale, pivele prezintă numeroase tipuri şi variante, mai arhaice ori mai evoluate.
Ele s-au dezvoltat cu precădere în unele zone favorizate prin condiţii naturale propice: apă cu debit suficient, pe cât se poate constant şi ferit de îngheţ pe timp de iarnă, lemn de diferite esenţe: stejar, fag şi arin, materie primă pentru prelucrarea stofelor şi ţesăturilor de lână: dimie, pănură, cioareci, sumane, cergi, velniţe, plocade, pături, pricoiţe etc.
Piua aparţine unui tip aparte, cu maiele suspendate vertical, cu acţionare verticală. Elementele componente ale mecanismului sunt: roata de lemn cu 12 cupe, fusul orizontal (axul) şi două ciocane (maie).
Vâltoarea face parte integrantă din ansamblul pivei şi are formă tronconică, căptuşită prin scânduri cu două cercuri. Apa intră cu viteză pe un jgheab aşezat deasupra, imprimând ţesăturilor introduse acolo o mişcare de rotire, ca la maşinile de spălat din zilele noastre.
Vâltoarea are forma unui trunchi de con realizat din scânduri ușor distanțate, în care cade de la înălțime un șuvoi de apă astfel dirijat încât să formeze un vârtej care răsucește ore în șir țesătura de lână rară, pentru a intra la apă și pentru a-i scoate părul, facând-o pufoasă și mai ușoară decât cea bătută în piuă. Tot în vâltoare era îngroșată și țesătura pentru gubă, o piesă vestimentară de iarnă caracteristică Maramureșului, deosebită de suman prin croi și prin intercalarea de smocuri de lână în textură. Vâltoarea era și este utilizată și pentru spălarea pieselor de lână sau, mai recent, a covoarelor moderne.
Sursa: site-ul primariei Ieud
De îndată ce treci de "poarta" Maramureşului, peisajele îţi fură privirea: munţi împăduriţi, adăpaţi de râuri şi pâraie, dealuri îmbătător de verzi, căpiţe prietenoase ivite la tot pasul, lacuri tăcute, păşuni, cascade şi izvoare, specii florale excepţionale, toate îndemnându-te să nu mai laşi deoparte aparatul de fotografiat. Cu o avere alcătuită dintr-un parc naţional (Munţii Rodnei), un parc natural (Munţii Maramureşului) şi numeroase alte arii protejate, peisajul Maramureşului e mai mult decât înstărit: Creasta Cocoşului, Lacul Albastru, Cheile Lăpuşului sunt doar câteva dintre acestea, o sărbătoare pentru ochi, pledând convingător pentru versurile populare fredonate de maramureşeni ori de câte ori au prilejul să-şi laude meleagurile: ”Maramureş plai cu flori, mândru eşti în sărbători…”
Aproape fără excepţie, vizitatorii Maramureşului se declară îndrăgostiţi de moroşeni. Fie că îi întâlneşti într-o zi obişnuită de lucru, la fân sau cu treburi prin gospodărie, fie că schimbi o vorbă cu ei pe uliţa satului, sau îi însoţeşti într-o zi de sărbătoare, atunci când îşi îmbracă cele mai bune straie ca să îşi cinstească duminicile, sfinţii sau nunţile, sufletul tău va fi câştigat. În felul lor de a fi simplu, sincer, fără ocolişuri, în vorbele lor pline de tâlc, în modul în care te poftesc în casă, în pofta lor de joc şi horit şi mândria cu care povestesc despre locurile în care s-au născut, există ceva care te cucereşte de la prima vedere.
Nu de puţine ori, numele Maramureşului se substituie cu "ţara bisericilor din lemn". Călătorind prin sate, e uşor să observi că mai toate aşezările au vechea lor biserică de lemn, creaţie a meşterilor locului. Opt dintre acestea au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO, putând fi vizitate la Bârsana, Budeşti, Deseşti, Ieud, Plopiş, Poienile Izei, Rogoz şi Şurdeşti. Bisericile nu sunt doar obiective turistice: în fiecare duminică şi de sărbători, sătenii, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în straie tradiţionale, vin aici să se închine. Cu turnuri înalte, ca să fie cât mai aproape de Dumnezeu, cu stâlpi grei de brad sau stejar, sculptaţi manual şi cu acoperişuri de şindrilă, cu valoroase picturi interioare, de o vechime impresionantă, fiecare biserică are istoria şi povestea ei încrustată în lemn.
Maramureşenii au fost întotdeauna credincioşi lemnului, căruia i-au dat cele mai felurite forme, de la blidul în care mâncau, până la acoperământul de deasupra capului şi bisericile în care se închinau. Acolo unde miroase a lemn, maramureşeanul se simte acasă. Porţile de lemn sunt, de când lumea, simbolul satelor maramureşene. Motivele încrustate în stâlpii porţilor, pe acest hotar simbolic dintre lume şi gospodărie, dintre spaţiul neutru şi cel sacru, au rolul de a proteja casa şi familia: funia răsucită, soarele, pomul vieţii sunt toate expresia marilor mituri din cultura românească. Azi, în Maramureş, mai pot fi văzute porţi şi case vechi din lemn, în special în satele de pe Valea Cosăului şi Valea Marei, precum şi în Muzeul Satului din Baia Mare şi Sighet.
Despre satele maramureşene se spune că reprezintă sufletul vieţii la ţară din România, o atracţie şi o sursă de tihnă pentru turistul obişnuit cu aglomeraţia şi zgomotul citadin. Vizitând Maramureşul rămâi cu impresia întoarcerii în timp la simplitate şi arhaic. Primul lucru care îl încântă pe călătorul ostenit de drum este gazda întotdeauna ”veseloasă” şi primitoare şi o masă cu bucate tradiţionale. Apoi îl încântă munca la câmp, adierea de iarbă proaspăt cosită, gustul laptelui proaspăt muls, plimbările cu căruţa sau cu sania, somnul odihnitor. Iar asta se întâmplă în toate pensiunile agroturistice ale locului.
Oamenii din Maramureş au ştiut să nu se înstrăineze de tradiţii, păstrate din timpurile de demult. Viaţa la ţară în Maramureş este orânduită în mare parte după muncile câmpului şi după marile sărbători creştine. Începutul de an e animat de sumedenia de obiceiuri de Anul Nou şi Bobotează. Primăvara este dedicată obiceiurilor de cinstire a primului gospodar ieşit la arat (Tânjaua de pe Mara, Udătoriul din Şurdeşti), urcatul oilor la stâne şi Sărbătoarea Paştelui. Vara, maramureşenii sunt ocupaţi cu munca la fân, câtă vreme e soarele pe cer, respectând obiceiurile de Sânziene şi tradiţiile legate de ziua Sfintei Marii şi de zilele sfinţilor. Toamna, în timp ce se bucură de bogăţia recoltei, oamenii se adună la jocuri ale satului, unde pe muzica ceteraşilor, flăcăii joacă pătimaş fetele. Asta până la Lăsatul Secului, care marchează începutul pregătirilor pentru Crăciun, sărbătoarea cea mai frumoasă de peste an, când văile Maramureşului răsună de glasurile colindătorilor.
Sărbătorile creştine se împletesc aici cu credinţele populare, în tot felul de obiceiuri precum: găsirea ursitului, alungatul duhurilor rele, căsnicia fericită sau recolta bogată. Iar când toate acestea se îmbină cu jocul şi horitul, spectacolul pentru oaspeţii din alte colţuri de lume este desăvârşit, în orice anotimp.
Dacă îi vizitezi pe moroşeni, vei avea prilejul să îi vezi meşterind, mai ales în lemn, de la blide, linguri, pecetare şi obiecte de mobilier, la case, porţi şi biserici. În domeniul ţesăturilor, femeile din Maramureş cunosc secretul extragerii culorilor naturale din plante şi coajă de copac, aşa că în fiecare casă există în camera bună, lada cu ţesături din lână şi cânepă, lucrate la războiul de ţesut.
Meşteşugul olăritului se mândreşte cu centrul de la Săcel, unde lutul roşu, scos de la mari adâncimi, este prelucrat cu tehnici străvechi. Tot aici se meşteresc măştile tradiţionale care îmbogăţesc obiceiurile de iarnă. În satele Sârbi şi Budeşti, pe Valea Cosăului, mai pot fi găsiţi ultimii clopari din Maramureş, dar şi cele mai spectaculoase instalaţii ţărăneşti din lemn (vâltori, pive, mori, horincii). Confecţionarea costumelor populare, a podoabelor tradiţionale ori pictura pe sticlă sunt alte meşteşuguri transmise din generaţie în generaţie în Maramureş.
În Săpânţa vei găsi un cimitir neobişnuit, care intrigă şi impresionează prin originalitate: Cimitirul Vesel, numit aşa pentru crucile pictate în culori vii, peste care domneşte un albastru special, denumit albastru de Săpânţa. Iniţiatorul acestui cimitir a fost Stan Ioan Pătraş, care în anii 1931-1935 a început să confecţioneze crucile altfel decât în cimitirele obişnuite. Imaginile cioplite în lemn înfăţişează în mod naiv una din caracteristicile vieţii celui îngropat acolo, iar epitafurile sunt scurte poezioare pline de tâlc, scrise în limbaj popular, la persoana întâi, ca o spovadă a răposatului. Toate acestea au propulsat acest loc în topul 10 al celor mai vizitate destinaţii funerare din lume.
În Maramureş, cele mai multe muzee sunt concentrate în jurul municipiilor Baia Mare şi Sighetu Marmaţiei. Muzeul de Mineralogie Baia Mare găzduieşte o spectaculoasă colecţie de minerale unicat în lume. De asemenea, în ambele localităţi există muzee dedicate arhitecturii tradiţionale şi etnografiei, care spun totul despre casele, meşteşugurile, mobilierul ţărănesc, portul, ceramica şi alte îndeletniciri ale localnicilor. În Sighetu Marmaţiei, o celebră închisoare politică a fost transformată în Memorialul Victimelor comunismului şi al Rezistenţei, însă astfel de instituţii există şi în localităţile mai mici. La Dragomireşti există un muzeu al ţărăncii române, iar în Leud, familia Pleş a transformat o casă veche din lemn, în muzeu al cânepei.
Horinca, sau palinca, nu e doar băutura tradiţională, ci şi mândria fiecărui moroşan gospodar, licoarea care stropeşte orice ospăţ, descreţeşte frunţile, leagă prietenii, dezleagă limbi, un soi de elixir cu puteri tămăduitoare, vorba cântecului: "De beau un pic de horincă, nu mă mai doare nimică". Cei iniţiaţi în tainele licorii ştiu cum să verifice cât e de bună. Fie freacă o picătură în palme şi dacă mirosul băuturii aduce cu cel al mierii, testul a fost trecut, fie numără mărgeluţele de pe marginea sticlei, după ce o agită. Pentru toate acestea, atunci când intri în casa unui moroşan şi eşti omenit cu pălincă se spune că trebuie să bei paharul până la fund înainte de a-l pune pe masă, pentru că altfel aduce ghinion gazdei. Însă oricât te-ar preocupa soarta gazdelor, nu uita că horinca e "apă de foc" şi după o înghiţitură-două "picioarele ţi se înmoaie ca pământul după ploaie"!
Celor dornici de mişcare după mesele îmbelşugate, Maramureşul le oferă poteci pitoreşti pentru drumeţii, lacuri şi râuri pentru o scaldă pe cinste în zilele de vară şi pârtii de schi în timpul iernii (Borşa, Şuior, Mogoşa, Cavnic, Izvoare). Cicliştii se pot bucura de rute îndepărtate de trafic, care străbat locuri uimitoare, iar alpiniştii de hamuri, chingi şi adrenalină, pe Creasta Cocoşului.
Până în urmă cu patru decenii, în Maramureş erau în funcţiune 200 de kilometri de linii ferate înguste, pe care circulau trenuri cu aburi ce transportau sare, lemn, mărfuri şi persoane. Astăzi, Mocăniţa de pe Vaser este singura cale ferată îngustă din Uniunea Europeană pe care mai circulă un tren forestier. Sistemul are o lungime de peste 50 de kilometri, atât de-a lungul defileului împădurit al râului, cât şi pe două văi laterale. Trenul turistic urcă până la jumătatea văii (km 22), la staţia Paltin, unde se face popas pentru picnic, întorcându-se înapoi după câteva ore. Locomotivele care-l tractează, construite între anii 1910 şi 1986, sunt cu aburi şi au opriri pitoreşti pe traseu.
Sursa: Site-ul Consiliului Judetean Maramures
Pensiunea Ilea** este situată în Ţara Maramureşului, pe Valea Izei, la aproximativ 50 de kilometri de Sighetu Marmaţiei si reprezintă punctul de pornire ideal pentru cei care doresc să descopere frumuseţea acestei zone încărcate de istorie şi de tradiţii.
Fie că va doriţi să vizitaţi frumoasele biserici de lemn din Maramureş sau să ajungeţi la Cimitirul Vesel din Sapântă, fie că doriţi să faceţi o plimbare cu mocăniţa pe valea Vaserului sau doar să petreceţi câteva zile departe de tumultul oraşului, Pensiunea Ilea este alegerea ideală pentru că aici, pe lângă cazare şi masă, beneficiaţi de ghid gratuit la obiectivele din localitate contra cost pentru obiectivele din alte localităţi.
Pensiunea dispune de doua corpuri de cladire, fiecare cu câte 10 locuri.
Valea Izei este o zona în care tradiţiile încă se păstrează, astfel că aici va puteţi bucură de farmecul aparte al unei nunţi maramureşene tradiţionale sau de sărbători de iarnă însotite de colinde cântate de voci cristaline de copii.
Facilităţi: încalzire centrală şi sobe de teracotă cu lemne, curte cu loc de parcare şi garaj, bucătărie şi maşină de spălat la dispoziţia turiştilor, acces Internet, transfer auto la cerere de la Vadu Izei, Sighetu Marmaţiei sau Baia Mare, animale de companie acceptate în curte.
Obiective turistice: Cimitirul Vesel, Manastirea Barsana, Muzeul satului in aer liber, Memorialul Sighet, Biserica din deal (1364), Biserica din sat (1717), Casa tipica de Ieud.
Rezervarea dvs. a fost trimisa cu succes !
Multumim ca te-ai abonat la Newsletter !
